O cană de ceai, tare minunată,
cu fierbinte grai, îmi spuse odată:
"-Zilnic îmi admiri frumusețea mea
dar să nu te miri, n-am fost tot așa!

Dacă sunt frumoasă și locul mi-ai pus
la tine în casă, pe raftul de sus,
de mă onorezi și respecți mereu
să fiu ce mă vezi, am trecut prin greu...

Dar s-a meritat... hai să-ți povestesc!
Eu am fost odat' un lut pământesc,
un bulgăr de tină, fără de valoare.
Praf, noroi, mocirlă, călcată-n picioare...

Dar trecând pe-acol' un Olar faimos,
mă privi cu dor și mă luă de jos.
Văzând nu o tină, ce atunci eram
ci o ceașcă fină, un alb porțelan...

Am crezut atuncea în privirea Lui
ce-mi dădu o pace, cum nu pot să spui!
Însă procedeul, eu nu-l cunoșteam
cum transformă lutul în alb porțelan...

Mă puse pe-o roată, mă tot învârtea,
mă zdrobise toată, de mă amețea
și în tot amarul ce-mi dăduse roata
întrebai Olarul: " -Încă nu sunt gata? !"

Cu-a Lui voce blândă îmi şopti duios:
-Încă nu, se poate ceva mai frumos! ...
Și-abia ce rotirea o oprise-n loc
porni încălzirea și mă puse-n foc...

O... ce fierbințeală! ... ce durere grea! ...
Și ce toropeală! Vai! Mă sufoca!
Mă ardea cuptorul, de văpăi încins
și-am simțit, eu - lutul - că voi fi învins!

-O! strigai deodată, - Unde ești Olare?
Ție nici nu-Ți pasă, că n-am alinare
că m-a frânt durerea, cuptorul și roata
mi-au sleit puterea, încă nu sunt gata? ! ...

Cu-a Lui voce blândă, iar șopti duios:
-Încă nu! ... se poate, ceva mai frumos!
Mai multă valoare și mai mult elan,
vreau albă culoare, te vreau... porțelan!

Și când stinse-n dat' focul întețit,
mă puse pe-un raft, eu m-am liniştit.
Mă uitai la mine, eram transformată,
am crezut că-s bine, că sunt minunată...

Din praf, lut și tină ce cândva eram
iată-mă o cană, dar nu... porțelan...
Dar nu încă vasul ce m-ar fi dorit
ce mă vrea Olarul, de El, folosit.

Nu aveam valoarea, ce voia să-mi dea,
și-atunci prelucrarea mai continua.
Și când am văzut, iar aprins cuptorul
am zis doar atât: - Tu ce ești Olarul

Ce m-ai ridicat din praf și țărână...
ce m-ai modelat, cu propria Mână...
Stăpân peste toate şi dureri și foc
Ia-mă dar pe brațe, cu Tin' și-asta pot!

Fie prelucrarea după cum Tu vrei,
fie transformarea așa cum o ceri,
de mă vrei mai mult, gata sunt să ard!
Dar Te rog atât, nu mă lăsa să cad!

Tot ce e pământ, lut, țărână, praf,
după planul sfânt, fie transformat.
Sătulă-s să fiu vas de lut murdar!
M-am decis, da știu, mă vreau... porțelan!

Și atunci cuptorul, mi-a părut ușor
deși era focul mult mai arzător.
Dar cu El de mână, în cerescul plan
iată-mă o cană de alb porțelan!

Și de sunt frumoasă și locul mi-ai pus
la tine în casă, pe raftul de sus,
dacă astăzi sunt de așa valoare
să știi, am trecut prin grele cuptoare! ... "

***

Asta-i povestirea unei cești de soi.
Dar ea e trăirea multora din noi.
Doar pe toţi, Stăpânul, în cerescul plan
El, care-i Olarul, ne vrea porțelan!

Și ne tot frământă, pe roată, cuptoare,
dar tu rabdă, fiindcă trebuie transformare!
Nu te-ai săturat să fii tot țărână,
praf neînsemnat? Arde! Fii lumină!

Cu cât e cuptorul mai aprins, mai gros
cu atâta vasul e mai valoros.
Cu cât roata vine să frământe tina
cu atât mai bine, tu reflecți lumina!

Cu atât mai alb, mai sfânt, mai curat
va fi al tău vas, ars și transformat.
Planul Lui nu este să rămânem lut,
o tristă poveste, El ne vrea mai mult!

Multă strălucire, pe raftul de sus
mai multă sfințire, cum a fost Isus!
Nu privi la roată, nici la frământare,
astea dau odată, marea ta valoare.

Nu lăsa durerea să-ți frângă credința...
Rabdă! ... căci răbdarea aduce biruința.
Și-o să ieși de-acol' cum Olarul vrea:
Vas folositor, pentru Slava Sa.